O figură reprezentativă pentru istoria zonei Romanaţilor, boierul- haiduc Iancu Jianu, este descendent al unei familii boiereşti, „nu ilustră, însă veche“. Iancu Jianu a fost cel de-al treilea fiul al logofătului Costache Jianu şi al Ilincăi ce provenea din neamul boierilor Izvorani. În familia lui Costache Jianu s-au născut patru copii, toţi băieţi: Amza, Dumitrache, Iancu şi Mihalache.
Cel care avea să se impună prin faptele sale haiduceşti a fost Iancu. S-a născut în 1787, dată consemnată pe piatra sa funerară încastrată în zidul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Caracal şi a murit la 14 decembrie 1842. A locuit în Caracal alături de familia sa în casa ridicată de tatăl său, casă ce a fost locuită de urmaşii lui Costache Jianu până în 1945, care există și astăzi, fiind Casă Memorială.
Iancu Jianu este acela care şi-a înscris numele în istoria şi conştiinţa neamului nostru, căruia - după cum se exprima scriitoarea Bucura Dumbravă - cântecul popular i-a împletit „cununa nemuririi, pe care nici o putere pământească n-o dăruieşte mai cu rost decât el.“ .
Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut „la moşie […] lângă pluguri cu caii şi cu puşca; vara la munca câmpului, iarna la urşi şi la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul pe scară, nici mâna pe coama calului, şi băga glonţul prin verigă de inel“. A trăit asemenea altor fii de boieri de rangul al treilea. Şi-a petrecut anii copilăriei printre ţărani şi fiii de ţărani care lucrau proprietăţile Jienilor sau ale altor boieri. Ca şi alţi fii de orăşeni, Iancu Jianu a învăţat carte la Școala de pe lângă Biserica Domnească, instituţie înfiinţată de călugări în chiliile acesteia în jurul anului 1790, deoarece banul Constantin Filipescu prin documentul din 24 iunie 1793, dăruieşte moşia Caracal orăşenilor cu condiţia ca din veniturile sale să întreţină biserica şi şcoala. Deci,şcoala exista înainte de această dată.
După cum afirma Petre Pandrea, Iancu Jianu învăţase limbile slavonă şi greacă. „Pentru ştiinţa de carte şi de limbi“ îl va folosi în 1821 Tudor Vladimirescu în calitate de diplomat pe lângă turci. Că era cunoscător de carte ne-o dovedesc însemnările făcute pe Psaltirea de care s-a slujit în timpul vieţii, tipărită în 1784 la Râmnicul Vâlcea.
