Generalul Gheorghe Magheru s-a născut la 8 aprilie 1802, în Bârzeiu de Gilort, județul Gorj și a murit la 23 martie 1880, în București. A fost comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, ispravnic al județului Romanați (1846-1848), membru al Societății secrete masone Frăția din1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu. Odată cu detronarea lui Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar, apoi a devenit generalul Armatei Române.
Revoluţia de la 1848, așa cum se știe, s-a declanșat în Ţara Românească, la Izlaz în județul Romanați. Ispravnicul județului, era Gheorghe Magheru. La 11 iunie 1848, Gheorghe Magheru și fiica sa Alexandrina, i-au întâmpinat pe revoluționari la bariera de sud a orașului. Guvernul provizoriu constituit a lansat aici un manifest către cetăţenii caracaleni, chemându-i la sprijinirea acţiunii revoluţionare. Alexandra Magheru, a oferit membrilor guvernului eşarfe tricolore brodate de ea însăşi.
De acest eveniment se leagă și celebra Poveste a Carului cu proști, care s-a răsturnat la Caracal. De fapt este vorba despre un car din convoiul cu revoluționari, care s-a răsturnat la intrarea în oraș. Pe revoluționari, domnitorul Gheorghe Bibescu îi numea prostime.
După înfrângerea Revoluției, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în Adunarea ad-hoc de la București. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea Principatelor Române și a sprijinit democratizarea și modernizarea lor.
